“Caci nu esti tu, dumnezeire, ne-ntelesul orb, ? ce-si pipaie cararea printer spini? / Nu stii nici tu de unde vii si unde mergi. / […] Te zbuciumi vesnic dibuind / sa faci minuni cum n-au mai fost […]/ Atit de des tu cazi infrint / si nici nu banuiesti furtuna de lumina ce-ai creat-o… […] Iata, sint faptura ta, si-aici sunt ochii mei; ii vrei? / Nu suntem oare pentru ca fara de sila / sa luam pe micii nostri umeri / soarta ta, puternicule Orb?” Apropierea de natura, trairea in intimitatea ei a devenit prin urmare tema de meditatie si punct de plecare al unei “religii” , mai précis al unei reprezentari a naturii si a raporturilor cu ea.
