Odată,
într-un lan de grâu, mai multe spice fără rod s-au pornit să se laude.
Motivul: ele puteau ţine „capul" sus, pe când celelalte, îngreunate de
boabe, se curbaseră spre
pământ.
Tocmai cele cu pleavă s-au găsit să se laude, crezându-se superioare
celorlalte.
Degeaba spicul cel mai încărcat şi mai plecat le-a atras atenţia, că nu
au de ce să se fălească. Ele tot se credeau merituoase, chiar şi fără motiv.
Nu
peste multă vreme au venit secerătorii, care au tăiat toate spicele: şi
pe
cele cu rod, şi pe cele fără. Toate au fost puse în grămezi,
culcate. Spicele fără boabe nu se mai puteau mândri pentru statura lor,
dar erau încrezătoare că oamenii le vor alege pentru ceva
special.
A venit şi vremea treierişului. Spicele cu boabe au lăsat rodul lor, iar cele
fără s-au sfărâmat în zadar. Nici ca hrană pentru animale nu au fost date, ci doar împinse cu piciorul.
Abia acum s-a văzut că nu au avut de ce să se laude acele spice cu
pleavă.
Uneori aşa se întâmplă şi în lumea oamenilor, că unii se laudă în zadar, fără
să-şi vadă lungul nasului, până când o păţesc!
