Fram stătea în mijlocul arenei, alb ca zăpada, uriaş şi neclintit. Tot aşa stau fraţii lui din ţara zăpezilor veşnice, pe insulele de gheaţă plutitoare, când se înalţă să privească la alţi urşi albi, care se depărtează pe alte insule plutitoare.
Stătea şi se uita în gol. Mai făcu un pas.
Îşi trecu "mana" peste ochi, peste frunte, cum ar fi şters o urmă care-i păinjenea privirea.
Aplauzele s-au potolit. Acum toţi aşteptau.
Înţelegeau că Fram pregăteşte ceva nou. Fără îndoială, un număr mai greu decât toate. Altă dată începea mai repede. Cerea el să se facă tăcere. Acum părea mirat de această tăcere.
— Mofturi! Priveşte la el câte nazuri mai face! glăsui piţigăiat una din cele două cucoane.
Petruş abia se stăpâni, frământându-se pe loc şi muşcându-şi buzele.
Fetiţa cu ochi albaştri le fulgeră şi ea cu privirea, dar nu rosti nimic. Simţea pe umăr mâna bunicului…
