comisul Ionita are o emotie puternica atunci cand intra pe usita cea mica in odaia cea mare a domnitorului deoarece se gandeste ca, poate, in sfarsit, problema lui va fi rezolvata si ca depinde mult de felul in care va vorbi in fata acestuia: "Atuncea mi-a navalit sângele în ochi si mi s-au împainjenit vederile. Dar am strâns din masele si mi-am tinut firea. si deschizând ofiterul usa cea mititica, am intrat într-o lumina mare, si, cum eram cu grumazul plecat, am zarit botforii de marochin ai lui Voda si-am cazut în genunchi. si ma gândeam ca la domn nou si tânar trebuie sa gasesc eu mila pentru supararile mele."
Insa in momentul in care recunoaste vocea domnitorului ca apartinand boierului caruia i se adresase cu indrazneala la han, se pleaca si mai mult, facand un gest de umilinta in fata acestuia si sperand sa ii fie iertata acea indrazneala: "Pe loc am înteles ca trebuie sa închid ochii si sa fiu înfricosat. Mi-am plecat mai adânc fruntea, am întins mâna, am apucat poala hainei si-am dus-o la buze."
In momenul in care recunoaste semne pe fata domnitorului ca acesta nu este suparat, ci dimpotriva, amuzat, ii revine indrazneala care il caracteriza si pledeaza curajos cauza sa in fata acestuia: "Când m-am ridicat în picioare, am bagat de sama ca ochii boierului meu se încreteau a râs ca si la han"
