Inainte sa fie cuvintele, oamenii doar se priveau. Se priveau unul in ochii celuilalt si stiau pe loc ce gandesc. Ascultau. Ascultau fosnet de runze, ascultau cum cad petalele pe pamant...iubeau prin zambete, prin clipiri de gene. Dar le lipsea ceva. Cum incetau sa se priveasca legatura se rupea. Cum incetau sa asculte lumea lor se inchidea. Nu reuseau sa lase mostenire nimic copiilor, nepotiol...totul se rezuma la instinc, la simtire. Pana cand, intr-o zi, un copil a inceput, timid sa gangureasca. Toti oamenii se priveau uimiti. Asa ceva nu se mai intalnise niciodata. Pe zi ce trecea gangurelile lui aveau parca sens... parca incerca sa rosteasca ceva, dar oamenii nu aveau ideea cuvantului. Nu intelegeau. Erau bulversati. Si atunci, au inteles. Cu totii au privit in ochii copilului si au inteles.El era cel ce avea sa le aduca tot ceea ce a lipsit in tot acest timp. Cuvantul
