Iubesc sa nu inteleg durerea
Picaturile de ploaie imi inteapa materialul hanoracului , umezindu-l precum o ploaie in desert.Ma plimb singura ,cautand ceva sigur , al meu,dar nu stiu ce . Privirea imi acapareza imediat orizontul sters , frunzele copacilor au murit , iarba este inecata de multitudinea de lacrimi ale cerului .Ma intreb daca timpul este o singura doamna , este bipolara?Uneori se schimba radical , zilele de toamna fiind precum o umbra in vid, alteori se transforma intr-o lacrima vie de fericire . Nu o pot intelege dar o iubesc . Cerul pare ca este suparat , pe mine, sau poate pe altcineva , nici pe el nu il pot intelege . Norii parca ii sunt sprancenele ...acum sunt incruntate , suparate , iar el plange , o face pentru plantele care mor pe pamant , o face pentru noi ,pentru natura.
In acelasi timp , toamna mi se pare atat de gratioasa , atat de eleganta prin mozaicul ei de culori , atat de vie si de moarta in acelasi timp . Imi creeaza o stare de confort prin prezenta ei sobra , ma linisteste si imi ofera un aer placut , de protectie neexprimata. Este precum omul ,doar ca are alte forme de trasaturi , unele care sunt doar ale ei ,pentru ca este speciala.
