Niciodata nu trebuie sa fim tristi, disperati de lucrurile frumoase din jurul nostru. Trebuie sa fim mereu veseli mereu cu zimbetul pe buze in orice situatie.A mărturisi cauza ruşinii înseamnă a ne deschide către celălalt, a ne supune puterii lui de a ne judeca. Nu este ceva excepţional ca un individ suferind de ruşine, care se confesează, să provoace o reacţie critică partenerilor săi de dialog.Atunci când o persoană apropiată se simte vinovată, simţim bunăvoinţa sa copleşitoare, îi auzim cuvintele, îi observăm comportamentul de mortificare izbăvitoare, ba uneori ne simţim angoasaţi de dorinţa sa de sacrificiu. Însă atunci când intrăm în contact cu cineva suferind de ruşine, este lesne să observăm că acesta se îndepărtează de noi, ne evită privirile, ne ascunde nu se ştie ce, se teme de noi şi ne reproşează că-l înspăimântăm.Ruşinea nu este asociată cu necesitate sentimentului de vinovăţie. Ruşinea, plină de amărăciune, umple universul devalorizării personale, în vreme ce culpabilitatea, în lumea greşelii, este plină de suferinţe. Aceste universuri diferite organizează stiluri relaţionale distincte. Sentimentul de a fi făcut rău provoacă strategii ale mântuirii, expierii sau autopedepsirii, în timp ce sentimentul de a fi fost devalorizat organizează relaţii de evitare, de ascundere şi crize disperate de furie.
