Pornind din cele mai vechi timpuri istorice, limba latină a fost, o perioadă îndelungată, doar limba oraşului Roma, întemeiat, conform întregii tradiţii antice, pe la mijlocul secolului al VIII-lea a.Chr., după cronologia varroniană în 754/753. Primele mărturii scrise în această limbă datează de la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul celui următor, foarte probabil în jurul anului 600 a.Chr.
ORIGINILE INDO-EUROPENE- Latina a făcut parte, aşadar, din (probabil) cea mai mare familie lingvistică pe care o cunoaştem a Antichităţii, familie atestată din vechi timpuri, pre- şi proto-istorice, pe un areal geografic extrem de vast: din îndepărtatele insule britannice până în teritoriile actualei Indii şi ale Iranului de azi, spre a lua exemplul unei singure direcţii. Această foarte bogată familie de limbi – prin textele păstrate şi, în general, prin complexitatea monumentelor cultural-literare transmise până astăzi – cuprindea mai bine de 15 idiomuri înrudite între ele, pe baza originii comune a tuturora. Datorită spaţiului de expansiune a acestor limbi strâns înrudite, întreaga familie a căpătat denumirea de indo-europeană (vechile limbi indo europene provin, în concluzie, din trunchiul unei limbi „mame" comune, pe care o putem reconstitui numai pe baza comparaţiei lingvistice dintre limbile „fiice" care au continuat-o în întreaga perioadă a Antichităţii
