Dar ce lumina-acolo-n geam rasare ?
Sunt zorii, da, si Julieta-i soare !
Te-nalta, soare, si rapune luna
Pizmasa, care-i lânceda de ciuda
Ca tu, fecioara ei, o-ntreci în nuri:
N-o mai sluji, de vreme ce-i pizmasa;
Verzui si stins e straiu-i de vestala,
Si-l poarta doar natângii; tu, arunca-l.
E ea, domnita mea, iubirea mea !
O, dac-ar sti ca este !
Vorbeste, totusi fara glas: ce daca-i
Cuvânta ochii, eu le voi raspunde.
Dar prea cutez, ea nu-mi vorbeste mie.
Doi astri de pe cer, din cei mai limpezi,
Chemati aiurea, roaga ochii ei
Sa scapere-n tarii pân´s-or întoarce.
Pe bolta-s ochii-i ? Stelele-s la ea?
Nu, astrii s-ar sfii de stralucirea-i
Ca un opait ziua ! Ei vazduhul
Atât l-ar lumina încât, uitând
Ca-i noapte, pasari s-or porni cântând.
Obrazul, vezi, si-l sprijina în mâna…
O, cum de nu-s pe mâna ei manusa,
Sa-i mângâi eu obrazul !JULIETA: Ah !ROMEO: Cuvânta:
O, mai cuvânta, îngere !Caci tu
Esti slava astei nopti, plutind de-asupra-mi
Precum un crainic aripat din cer
Spre care lumea ochii mari deschide,
Cu capul dat pe spate, atintindu-l
Cum trece calarind trândavii nori,
Si pâna-n miezul boltii lopateaza.
