De mic mi s-a spus să am grijă de jucării,adică să nu le stric,să nu le sparg,să nu le arunc.Părinții încercau să mă lămurească în fel și chip că nu e bine ca jucăriile să sufere. Imediat m-am gândit la faptul că ele au viață,deci sunt vii.
Nu înțelegeam ,atunci , de ce nu vorbesc cu mine.
Până într-o noapte în care le-am auzit. Da, dar vorbeau între ele,neștiind că le aud.
Spuneau ,printre altele ,că vor să plece de la mine, că sunt răutăcios ,mașinuța abia cumpărată de tata se văita că i-am smuls roata ,avionul tuna și fulgera deoarece i-am stricat aripile,trenulețul reclama faptul că -i lipsesc vagoane.
Până și Toto,ursulețul de pluș pe care-l știam de când m-am născut, până și el era furios pe mine,deoarece rămăsese fără o ureche.
Zicea că i-am rupt-o eu.
Doamne ,dar supărate mai erau jucăriile !
M-am trezit dimineața transpirat și mai obosit decât mă culcasem.
Dar am înțeles.În sfârșit înțelesesem durerea și suferința jucăriilor.
