Doina, creaţie culeasă şi publicată de Vasile Alecsandri în volumul Poezii populare ale românilor din 1852, este cântecul generic, reprezentativ al acestei specii literare, o doină despre doină, o „artă poetică” în care creatorul anonim defineşte şi nuanţează, prin versuri vibrante, temele şi sentimentele profunde ale unei astfel de opere lirice, care exprimă o paletă bogată de stări sufleteşti. Primele patru versuri conţin de altfel definiţiile esenţiale ale acestui cântec popular, precum şi legătura indisolubilă dintre viaţa omului şi versul melodios al doinei: „Doină, doină, cântic dulce, / Când te-aud, nu m-aş mai duce! / Doină, doină, viers cu foc, / Când răsuni, eu stau în loc”.
