În partea a patra, autorul îşi exprimă tristeţea din toamna anului 1855, an în care este silit de părinţi să-şi părăsească satul natal, pentru a ajunge la seminarul de la Socola: „cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte, strămutat la câmp şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dau eu dus din Humuleşti, în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola“....
Însă, la insistenţele părinţilor, şi mai ales a mamei sale a plecat în zorii zilei de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, cu Zaharia, ghemuit în căruţa lui Moş Luca Moşneagul. Acesta i-a dus până la Socola, părăsind astfel satul Humuleşti şi tărâmul copilăriei sale. Nică ajuns la Socola, un tărâm necunoscut, se simte singur şi stingher.
Acest pas, făcut de eroul nostru este o punte despărţitoare între anii minunaţi ai copilăriei şi formarea personalităţii, a procesului de educaţie şi al exprienţei dobândite de viitorul scriitor, Ion Creangă.
