Pentru omul religios,relația cu sacrul însemna realitate, perenitate şi eficacitate, adică „a fi”, ordine şi putere. Astfel, această relație cu sacrul defineşte o realitate „mai reală” decât realitatea obişnuită de zi cu zi. În partea dedicată vieţii umane, Mircea Eliade vorbeşte despre relaţia cu sacrul a corpului, a casei, a podului, despre fenomenul iniţierii şi, desigur, despre moarte. El descoperă persistenţa religiosului chiar şi în cele mai secularizate societăţii ori în cei mai areligioşi indivizi.
