Ştefan-Vodă
avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche în
cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna
în oase, de amărât ce era. A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii
şi cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei.
La
urmă, aşa într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, aşa de bătrână,
de-şi gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme
pe Soare la masă şi să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite
feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să
trimită fata şi să cerşească o sărutare de la craiul zilei, că
numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la grai
