Din nou a venit in padurea din spatele casei mele ciocarlia. Asa face in fiecare vara, ca si cum si-ar fi dat intalnire pe viata cu aceste locuri. Eu o cunosc de cand ma stiu, asa ca i-am pus si un nume: o cheama Zaria.
Desi nu este foarte prietenoasa cu oamenii, pe mine ma lasa sa o privesc de aproape, aratandu-mi cu discretie frumusetea ei nepamanteasca. Are un cioc galben, niste ochisori neastamparati si un penaj parca desprins dintr-un tablou suprarealist: culorile se intrepatrund pierzandu-si contururile si irizarile luminii le dau o patina stralucitoare. Griul, verdele stins si cafeniul dulce formeaza o armonie cromatica desavarsita, cum numai natura poate face.
Cantecul Zariei este uneori tanguitor si trist, alteori indraznet si vesel, ca si zborul ei fantastic, care parca sparge vazduhul. Cand poposeste pe crengile stejarului care o adaposteste an de an, isi drege glasul in liniste, pentru cateva minute, apoi isi reia cantecul, ce pare o farama din muzica lui Orfeu, atat de puternic imi patrunde in suflet.
Zaria este prietena mea secreta, pentru ca numai ei i-am marturisit pasiunea mea pentru muzica, pe care sper sa mi-o indeplinesc intr-o zi, ca sa devin macar pentru o clipa asemenea ei.
