.
A trecut vremea florilor de cires. Eu nu le-am vazut. Le-am privit poate dar gandul meu nu era. Unde era soarele din acea zi si rostul acelei zile, care mi-a adus probabil o framantare, pentru ca eu imi amintesc ciresul inflorit dar florile lui nu.
Linistea timpului o cautam cu toti, indiferent din ce popor facem parte. Nu intelegem asta. Un popor o gaseste in petalele florilor de cires. Noi nici nu privim florile pomilor primavara. Doar culoarea alba a crengilor ne pare o noua ninsoare, calda si luminoasa. Ne ajunge aceasta distanta, mare si superficiala. E prea putin. Poezia noastra calda si luminoasa, care e de fapt aproximativa, ne sperie, consideram ca suntem niste copii daca privim de aproape florile ciresului.
Maine voi privi atent florile merilor inca infloriti, ii voi privi de aproape, voi mirosi petalele lor si le voi atinge cu mana. Nu voi face asta ca sa devin romantic sau sensibil, sau sa traiesc poezia vietii, asemeni poporului japonez. O voi face ca sa ma oblig sa traiesc in timpul prezent al naturii, si mai ales in cel al vietii. E luna lui mai si nu inteleg ca e primavara, ca timpul fuge ca un tren cu perna magnetica, si fara sa imi dau seama voi constata in curand ca va sosi toamna.
Nici nu exista o anume intelegere, a ceva sau despre ceva, ci doar intelegerea ca o revelatie singura. Privirea spre florile de cires este o sabie bine ascutita, care apara de timp si de lumea din jur.
