Democratia nu functioneaza de la sine. In societatile moarte, democratia genereaza frustrari intr-o mare de indiferenta. Cine crede ca merge la vot o data la 4 - 5 ani pentru a-si alege salvatorii natiunii - niste supereroi care vor face totul fara nici o contributie din partea lor - se afla inca in zorii civilizatiei politice. Timp de 25 de ani, deci vreme de un sfert de secol, democratia romaneasca a functionat in salturi si a murit repede dupa fiecare zvacnire.
Cetatenii s-au trezit din patru in patru ani pentru a-si schimba conducatorii - sau tatucul - apoi au adormit la loc. Din acest motiv, o mica nomenclatura - formata din 50, sa zicem 100 de oameni, s-a tot rotit pe functii. Unii si aceiasi, la nesfarsit.
Acest lucru s-a intamplat deoarece nimeni nu le-a cerut socoteala conducatorilor dupa momentul votului. Cu totii au asteptat ca salavatorii natiunii, super-eroii amintiti mai sus, sa faca minunile promise, nu conteaza cum si cu cine.
Asa s-a ajuns - dupa 25 de ani - intr-un punct mort, la neincredere in virtutile democratiei. Am auzit cu totii tot mai des lamentari de tipul: nu votez deoarece oricum nu pot schimba nimic; nu mai intereseaza alegerile deoarece se schimba doar niste hoti cu alti hoti; votul nu conteaza.
Votul din 16 noiembrie a infrant aceasta mentalitate fatalista. A fost nevoie de un abuz masiv al statului impotriva propriilor cetateni pentru a-i face constienti, in cele din urma, de puterea lor. Schimbarea structurii alegatorilor, dezvoltarea generatiei Facebook - daca vreti o generatie eliberata din prizonieratul televiziunilor - a facut posibila mobilizarea rapida in apararea unei cauze.
Primele semne ale trezirii societatii s-au vazut totusi mai devreme, la protestele din 2012 si cele din toamna lui 2013 impotriva proiectului Rosia Montana. Toate acestea ne-au aratat ceva simplu: nimic nu e castigat definitiv fara implicare continua.
