Bănuiesc că înainte de cuvântul „timpul” era o virgulă. În fine, n-am de gând să-ți dau eseul gata realizat, însă îți voi da câteva idei. Afirmația de mai sus se referă la durabilitatea iubirii în timp, până dincolo de efemer. E vorba de iubirea absolută a două ființe care s-au căutat încă de la începutul intrării în existență a fiecăreia dintre ele și s-au găsit în cele din urmă (de aici poți extrage și o altă idee și anume așteptarea fiecărui om a celeilalte jumătăți, de unde se poate spune că „timpul este o eternitate”) . Poți vorbi despre iubirea platonică, spirituală, trăită numai cu sufletul, însă omenesc acest tip de iubire e imposibil, fiindcă suntem programați să ne perpetuăm specia. Altă idee e că oamenii ce iubesc percep timpul altfel, nu ca pe un fiu al morții, ci ca pe un purtător spre alte meleaguri unde se poate continua iubirea ( dacă mă întrebi pe mine, e cam irealist). Oricum, dă-i bice cu eseul că e simplu și tema e faină.
